Ostrov de Pavel Lungin

Introducere

”Dacă oamenii nu se vor pocăi, dacă nu se vor întoarce la Dumnezeu, vor pierde viaţa cea veşnică. Omul trebuie ajutat să priceapă sensul cel mai profund al vieţii, să-şi revină, ca să simtă mângâierea Dumnezeiască. Scopul omului este şi să urce duhovniceşte, nu numai să nu păcătuiască.”

– Sfântul Paisie Aghioritul

Paragraful de mai sus se potrivește cu tema aleasă atât din punctul de vedere al personajelor din filmul pe care vreau să îl prezint cât și din perspectiva noastră a tuturor. Scopul omului este să urce, să se dezvolte, dar nu poate face asta fără să coboare și în partea întunecată acolo unde sălășuiește și ”păcatul”. 

Văzând și începând timid sa înțeleg ce însemnă arhetip, complex, aspecte mitologice, îmi dau seama că există un comun al înțelepciunii ființei umane și chiar dacă limbile ni s-au amestecat vorbim totuși aceași limbă comună și repetăm sistematic paternuri general valabile pe care le umplem cu un conținut personal, rostogolind metempshiotic aceleași ”istorii” reîntrupate în avatari temporari și succesivi.

Jung spune: ”Conceptul de arhetip, care constituie un corelat necesar al ideii de inconștient colectiv, indică prezența anumitor forme în psihic, forme care sunt raspândite peste tot. Așadar, arhetipurile nu sunt reprezentări înnăscute, ci forme înnăscute, cadre care in-formeaza experiența umana.”

Am început să vedem aceste modelele repetabile în cărți, filme, operă, spectacole de balet, motive pentru anumite comportamente, greșeli sau poate doar acțiuni determinante făcute pe stradă de oameni străini sau chiar în apropierea noastră. Pare că un văl tulbure se ridică de pe ochii noștri iar pentru mine asta îmi pare ca un adevăr revelat pe care îl trăiesc și pe care îl accept cu plăcere, un adevăr care aduce cu sine o lărgire a câmpului conștiinței proprii care mă face să fiu cu mult mai tolerant față de toți și de toate.

Îmi propun aici să arunc un ochi ”analitic” asupra condiției personajului principal din filmul ”Ostrov” care se traduce în limba română prin insulă, filmul și povestea lui ne vorbesc exact despre asta, despre lumea sufletească, intimă, a fiecăruia dintre noi, despre insulă ca arhetip al salvării din ape periculoase și tulburi, despre pătrunderea noastră în interior acceptând existența unui inconștient atât personal cât și colectiv dar și despre calea prin care confruntându-l ajungem să parcurgem etape de purificare care nu pot duce decât într-un singur punct: împăcarea cu sine și cu Dumnezeu. În marea Lui dragoste pentru noi Dumnezeu se află în fiecare, trebuie doar să îl căutăm mai adânc.

Ostrov – sinopsis

Scenariul a fost scris de Dmitri Sobolev, un tânăr absolvent al Institutului de Cinematografie de la Moscova, scenariu care este, în fapt, proiectul său de diplomă. Ostrov este regizat de Pavel Lungin, în anul 2006 și aș spune că este un film despre pocăință despre păcat, despre vină dar și despre transformare, un film în care nu se explică foarte mult…se dă numai un minimum de informație, dar totul compensează cu o bogăție nesfârșită de trăire duhovnicească. Anumite părți din film au fost inspirate din scrierea „Viața Sfântului Teofil, cel Nebun pentru Hristos„.

Părintele Rafail Noica spunea despre film: “Mai, dar aceștia au fost actori sau niste călugari adevărați?“.

Filmul își desfășoară acțiunea undeva în nordul Rusiei, într-o smerită mănăstire ortodoxa, unde viețuiește un om neobișnuit, un sfânt nebun pentru Hristos, ascuns celor de lângă el, însă căutat de mirenii din lume. Anatolie nu este călugar, ci simplu viețuitor la mănăstire.

Capitolul 1 – Cain și Abel

Ce motiv te poate determina să îți ucizi fratele? De ca Cain l-a ucis pe Abel? (întrebare pe care Anatolie i-o pune părintelui Iov) Avem aici aceași paradigmă? Cain a cărui jertfă nu a fost primită a devenit gelos. Anatolie a adus și el o jertfă, l-a trădat pe căpitanul său ascuns printre cărbuni, dar jerfta sa nu a fost plăcută unei instanțe divine (comandantul neamț în cazul nostru) iar acesta a fost pus să aleagă între el și altul. Și Anatolie (și oare câți dintre noi ceilalți ?) a ales. L-a împușcat pe ”fratele” și camaradul său ca să se salveze pe sine. Dar lucrurile nu pot rămâne ascunse sub preș oricât încercăm asta, pentru că dinamica lor ne spune că similar cu principiul arhimedic, orice lucru scufundat în străfunduri clocotește și vrea să iasă natural la suprafață.

Capitolul 2 – Nebunul întru Hristos

”Nebunul întru Hristos este, în primul rând, un tip de ascet ortodox, caracterizat printr-un comportament radical[1] anume: acesta simulează uneori nebunia pentru a încerca să reziste la ceea ce în optica anumitor creștin-ortodocși reprezintă tentațiile lumești[2], sau pentru a-și putea permite să emită profeții[3] și să critice dintr-o perspectivă morală – precum profeții biblici făceau – mai-marii zilei, fie ei persoane importante din ierarhia politică și aristocratică a țării lor, fie persoane importante din ierarhia bisericească a propriei lui credințe[4]; nebunul întru Hristos mai poate fi și o persoană handicapată intelectual și/sau fizic care prezintă în opinia celorlalți, prin simplitatea și pioșenia lui, niște virtuți de ordin spiritual.[5][6]”

Iată alte asemănări pe care vreau să le subliniez în acest film, Nebunul Sacru care trăiește dincolo de regulile și de normele lumii de zi cu zi sau aspectele de Trickster ale lui Anatolie care folosește umorul sau șicana pentru a îi ajuta pe mireni dar și pe frații lui să se înveselească și să aprecieze realitățile mai înalte ale vieților lor și ale lumii. În ochii mirenilor Anatolie joacă un rol de ”asistent” pentru un alt personaj nevăzut de nimeni, dar de care se aflase și ne putem gândi aici la arhetipul ”Bătrânului Înțelept” care își folosește harul (cunoașterea și experiența de viață) pentru a ajuta oamenii. ”Shamanul” este individul investit de societate să ia legătura cu absolutul. Găsim acest motiv aici în film în acest personaj de nimeni văzut, ”Sfântul Părinte din mănăstire”. Anatoli, din smerenie desăvârșită și pentru a nu primi nimic înapoi joacă acest rol de intermediar, el discută cu oamenii, le ascultă rugămințile, pentru ca mai apoi să ”meargă” în chilie și să ceară sfatul părintelui.

Alegerea lui Anatolie de a trăi în aceste depozit de cărbuni în care arde nestins focul este așa cum spuneam din punct de vedere simbolic legat de ghenă, de locul pe care el crede că îl merită și care are de a face cu păcatul comis de personaj și de alegerea lui de a se autopedepsi.

Capitolul 3 – Psalmul 50 (al lui David)

Simbolistica filmului este atât de bogată în imagini încât se cere văzută și interpretată prin ochii fiecăruia. Nu pot să nu asemuiesc vasul naufragiat ca o Arcă plină de cărbuni atât de folositori pentru supraviețuirea în frigul polar al Rusiei. Sunt cadre în care se filmează lemnul acestei bărci în care se văd cuie bătute și gândul meu mă duce la Sfânta Cruce și la scena răstignirii Mântuitorului.

Pocăința și puterea rugăciunii din aceste scene în care se succed rugăciunea inimii, ”Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciunile personale ale lui Anatolie, Psalmul lui David, îmi inspiră durerea profundă a acestui spirit care după ani de pocăință continuă să se simtă la fel de vinovat ca la început.

Capitolul 4 – apariția lui Iov

Părintele Iov este trimis de către stareț să îi propună lui Anatolie să mai părăsească ”cazanul” sau locul pe care Anatolie și l-a asumat și să se mute în chilia părintelui stareț. Întrebându-l pe Iov cine va înteți focul dacă el va fi plecat, Iov îi spune că tuturor ne e frică de focurile iadului (dar nu și lui Anatolie).

Iov merge mai departe și îi citește părintelui stareț o întreagă listă cu lucruri ”rele” făcute de parintele Anatolie. Pentru mine toate aceste lucruri sunt semne că munca părintelui Anatolie de a integra părți din propria umbră în zona de conștient îl fac doar să înțeleagă o altă raportare la dogmă, un alt fel de spiritualitate, mai largă dar și mai firească. Iov este adus aici tocmai pentru a reflecta opusul ascetului Anatolie.

Câteva scene mai târziu prin rostirea rugăciunii” Cuvine-se cu adevărat”, regizorul îi pune împreună pe cei trei, ca trei aspecte diferite a unuia singur, omul cu toate fețele lui, conștiente sau inconștiente, interpretat de mine în cheie analitică ca și cum fiecare dintre cele trei personaje conține părți diferite din celălalt. O ”Sfântă Treime” arhetipală, aș îndrăzni să zic.

Capitolul 5 – interpretarea viselor, lecții de viață, vindecări

Există în film o scenă prin care părintele Anatolie ajută o văduvă să vadă adevărul. Scena terapeutică nu este una asemănătoare unui cabinet psihologic, cred însă că principiile înțelese corect de către un analist pot funcționa în orice condiție. Un alt lucru de sesizat este că oricât de bun și adevărat ar fi un sfat, omul pus chiar și în fața unor ”minuni” săvârșite, odată depășite, pică iar în ispita cotidianului. Ironic, văduva care află că soțul ei este viu îi vine foarte greu să își vândă porcul din gospodărie și să plece după el.

Toate ghidușiile făcute de parintele Anatolie fratelui Iov, murdărirea clanței cu cărbune, punerea gunoaielor la ușa chiliei, lucruri făcute de către trickster cu un scop precis, nu sunt înțelese la justa lor valoare.

În scena vindecării copilului olog, mama acestuia care umblase peste tot în lume să îl vindece consideră mai important (chiar și atunci când vede minunea cu proprii ei ochi) să nu stea la slujba de la mănăstire pentru că are bilet cumpărat și trebuie să meargă la serviciu.

Văzând toate acestea, Părintele Anatolie rupe un pic barierele standardizate și blocajele cauzate de mecanismele de apărare ale acestor ”pacienți” și punând presiune pe ei îi face să iasă din zona de confort forțând oprirea copilului olog și a mamei lui pe insulă. Mai mult îl implică chiar pe Părintele Iov în aceste acțiuni, punându-i copilul direct în brațe și forțându-l să îi găzduiască peste noapte.

La un moment dat ne este arătat chiar și darul înainte vederii pe care Părintele Anatolie îl stăpânește, în scena prin care anticipeaza incendiul chiliei starețului, care spunea că în biserică nu se vorbesc lucruri lumești (Iov îi salvase găina din incendiu, nu și ouăle – tocmai oul ca simbol al renașterii ?) dar care vine să înnopteze ”în focurile iadului” (încercând o experiență mistică) cu cizmele de piele primite de la Sfântul Munte Athos dar și cu o plapumă frumos brodată, ”draci” cuibăriți  în sufletul omului, pe care ghidușul (așa cum este alintat chiar de către stareț) îi stârpește cu fumul furnalului. Spre deosebire de alții, părintele stareț pare că a înțeles lecția și îi mulțumește șugubățului.

Capitolul final – răspuns la rugăciune

„Nu pot muri, nu pot trăi„, spune Anatolie, prins parcă între două lumi, cea a pătimirii trupești și cea a eliberării prin rugăciune nestinsă. Nu vrea și nu înțelege încă, de ce vede, de ce are ”puteri”, de ce el, un păcătos, cel dintâi păcătos, e lăsat să ajute. El este încă într-o condiție de conflict spunând chiar ca este tulburare în inima sa. Îl roagă chiar și pe fratele asasinat să îl ierte, ”știu că tu m-ai iertat” și  mai are nevoie de ultimul pas, chiar el să se ierte.

Iar fratele îl iartă, pentru că fratele nu e mort. Tihon, timonierul fusese împușcat doar în mână și supraviețuise. Ba mai mult, acum ajuns amiral el vine la părintele Anatolie cu fata sa bolnavă în speranța ultimă a unui ajutor. Și dintr-o dată, înțelegând că păcatul trăit ca adevărat chiar ne-înfăptuit în realitate poate determina aceași dinamică înțelegem că și aici ni se vorbește despre ”păcatul doar gândit tot păcat este”.  Anatolie care știe că trebuie să plece din acestă lume pare că în sfârșit își găsește pacea inimii acolo unde acum cântă îngerii.

Vedem spre final scena exorcizării fetei, totul petrecându-se perfect chirurgical, fără nici urmă de ezitare, Anatolie aratându-ne o siguranță fără greșeală, putere și încredere. Ne apare aici ca simbol Crucea Domnului, invocată de părinte în rugăciunile lui.

”Sinele („das Selbst”) este arhetipul integrator, care uneşte conştiinţa cu inconştientul;” Crucea, svastika, spirala sunt și ele simboluri mitologice acei avatari eterni, acele forme care așteaptă să fie umplute de către conținuturile noastre. Crucea prin cele doua brațe care se întretaie și care merg la infinit este elementul definitoriu care gonește ”diavolul” care o luase în posesie pe fata camaradului. Fata nu este nebună îi spune Anatolie iar pe dracul care a luat-o în posesie îl cunosc, iar cunoscându-l, nefiindu-mi frică de el, știu să îl elimin simplu și chirurgical. Ce tehnică perfect psihanalitică!

În scena spovedaniei, după un lung travaliu ”terapeutic” de ani de zile, în sfârșit, Anatolie își primește iertarea sinceră de la fratele Tihon care la rându-i îl crezuse pierdut. Aș spune că personajul nostru care pornește de la o condiție de Iov în care lupta dintre Eu și Sine este începută, ajunge într-un final o ființă individuată care reușește să refacă această axa Eu – Sine și care ajungând aici pe pământ, la absolut, pleacă parcă prin propria-i voință către o altă dimensiune.

În scena finală sub aspectul săvârșiri adevăratei Sfinte Spovedanii, efectul acesteia curge mult timp după înfăptuire, iar părintele Anatolie, ca om desăvârșit nu mai poate decât să îi ceară sinceră iertare fratelui Iov, ba chiar acceptă coșciugul construit de acesta.

Fratele Iov fusese inițial îngrozit de ideea părintelui Anatolie aceea a îngropării într-o ladă legată cu sfoară afirmand că toți oameni zac în sicire chiar și Sfinții sunt îngropați în coșciuge, iar tu Anatolie vrei o ladă legată cu sfoară? Anatolie ne apare acum spălat și în haine albe, simbolic crucea ne este arătată iar la gâtul părintelui, crucea cu o singura bară orizontala care este crucea evangheliei. Cele patru brațe ale ei simbolizeaza cele patru elemente întinate de firea omului și virtuțile sufletului omenesc. Fratele Iov, la procesul înmormântării părintelui Anatolie, poartă însă crucea cu varf si cu doua bare orizontale ca simbolistică a crucii de Arhanghel.

---

”Petr Mamonov, actorul care l-a interpretat pe Părintele Anatolie, ne spune că avem o viziune deformată despre creştinism. „Sfinţii ne învaţă: Mântuieşte-te! – şi e destul pentru o viaţă. Mod de acţiune? Construieşte-te pe tine însuţi! Un minuscul punct. Dar acest punctişor va aduce lumină mai multă. Dar dacă e să ne limităm numai la indicaţii: că asta nu e aşa, că pensiile sunt mici, guvernul e de vină, că americanii sunt capul răutăţilor, că Bin Laden, să-i fie de haram… nu se va schimba nimic. Doar răul se va înmulţi, care şi aşa e destul. Să împuţinăm răutatea. Despre asta este umila noastră încercare, prin filmul „Ostrovul”. (…) Precum copiii, nu căutam să înţelegem, ci să reţinem ce se întâmplă cu omul care a început să creadă, şi s-a avântat către Dumnezeu, cum era eroul meu… cât de responsabil şi greoi este păcatul. Deoarece uităm mereu că păcatul e lipsa luminii. Nu are substanţă. Răul ca atare nu există. Noi îl materializăm, îl facem palpabil. Prin iritările noastre. Prin lipsa de respect faţă de celălalt…”, spune actorul şi muzicianul Petr Mamonov.”

Aș încheia spunând că acest film poate fi privit ca și o icoană (a cinematografiei ruse), tabloul simbolistic transmite enorm prin muzică și imagini și exact ca și o icoană autentică emană sfințenie în sufletele noastre. Există un plan al ideii, poveștii și al dialogului și un plan al transmiterii de sentimente ca și cum reușim să comunicăm într-o ”limbă” comună, înțeleasă de noi toți fără ca ea să fie măcar vorbită.

[1] http://florentinatonita.blogspot.com/2018/09/ostrov-filmul-oglinda-despre-prabusire.html