Laur – Evgheni VODOLAZKIN

EVGHENI VODOLAZKIN s-a născut în 1964 la Kiev, unde și-a făcut studiile universitare. Este doctor în științe filologice, specialist în literatura rusă veche. Din 1990 devine cercetător la Institutul Literaturii Ruse (Puskinskii Dom) din Sankt-Petersburg. Un scriitor contemporan care scrie bine și ne bucură că încă există suflu bun din oricare parte a lumii vine.

Laur este prima carte pe care am citit-o dintre cărțile lui și mi-a fost recomandată ca urmare a unei discuții tot despre un Arsenie, cel din Ostrov. Autorul spune într-un interviu că scriitorii contemporani, oamenii, nu scriu despre viață, despre viața de zi cu zi.

Laur este despre viață, despre devenirea unui om care pare că trece dincolo de condiția umană urcând trepte spre nemurire. Nu știu de ce am simțit un parfum de ”alchimist” însă cartea este mult mai mult. Toată această poveste este despre o călătorie și chiar dacă e împărțită în patru părți, chiar dacă personajul principal poartă 4 nume, nu cred că e nimic întamplător, așa cum cifra 4 ne spune mereu și peste tot atât de multe, cruce, răscruce, mandală sau roză a vânturilor.

”A avut patru nume diferite, pe etape. Ceea ce poate fi considerat un privilegiu, de vreme ce viaţa omului nu este uniformă.”

Cărțile sunt tot patru, denumite astfel:

Cartea cunoașterii

Este cartea despre prima parte a vieții în care personajul și Eu-l său se formează, crește, cunoaște despărțirea, moartea, dragostea și iarăși moartea cumplită. Din păcate micul Arsenie a fost crescut ca să se dăruiască, să ajute pe alții învățând spre sfârșitul primei cărți și părți că tocmai despre el nu învățase aproape nimic, că tocmai pe el nu se poate salva și că în destinul lui este scris să nu își aparțină.

Cartea renunţării

Calea mântuirii sale și a salvări celor pe care îi iubise pare posibilă, este călătoria care va începe pentru Arsenie și pentru omenire. În dorința răscumpărării păcatului său, Arsenie încercă să devină Ustin dându-se pe sine pentru iertarea păcatelor.

În lupta sa cu ciuma care bântuia împrejurimile, Ustin luptă cu neînfricarea celui care nu are ce pierde.

”Crede-mă, dragostea mea, nu caut moartea, a spus Arseni. Chiar dimpotrivă: viaţa mea e speranţa noastră, a ta şi a mea. Pot eu acum să caut moartea?”

E un scris greu, rusesc de parcă partea asta de lume impregnează și scrisul și stilul. E frig, e noroi, e înghețat. Personajul nostru exprimă o forță sălbatică cu o energie complexuală extremă. Nebunii lui Hristos pare că pot trăi doar în partea aceasta de lume.

Cartea drumului

Este cartea care mie mi-a plăcut cel mai mult. Este carte călătoriei efective în care se pleacă din stepele Rusie către Ierusalim, acolo unde și eu aș vrea să ajung. Ideea caravanelor mi se pare una arhetipală pe care fanteziile mele o îmbracă cu propriul meu conținut. De aici poate plăcerea călătoriilor cu scuterele pe maidanele uitate de asfalt și civilizație.

Totul există pe lume în afara timpului, altfel cum aş putea eu şti viitorul devreme ce nu a fost? Cred că timpul ne este dat din mila Domnului, ca să nu ne încurcăm, căci nu poate conştiinţa omului să primească în ea toate evenimentele odată. Noi suntem închişi în timp din cauza slăbiciunii noastre.

La Viena în catedrala Sfântul Ștefan, autorul simte nevoia să facă o subliniere interesantă și despre care simt la fel în ceea ce privește cele două biserici surori ale creștinismului:

Pe de o parte, senzaţia de ceva înrudit, pentru că avem rădăcini comune. Pe de alta – eu nu mă simt aici acasă, fiindcă drumurile noastre s-au separat. Dumnezeul nostru e mai aproape şi mai cald, al lor e mai înalt şi mai măreţ. Poate că e o impresie superficială, produsă de necunoașterea limbii latine dar nici până la sfârşitul slujbei nu mi-am dat seama dacă austriecii înşişi o ştiu.

Pare că suntem împărțiti de cele două funcții după care ne ghidăm. Răsăritul mai sărac material dar mai sentimental, Apusul mai bogat dar care funcționează mai mult rațional, rece.