Durere și glorie

Durere sau glorie, durere și glorie, filosofia dualității și a opuselor, sau despre asta ca adevăr relevat în ultimul Almodovar.

Alomodovar ni se arată în ultimul său film atât prin poveste cât și prin Banderas ca actor care performează excelent. Nu știu dacă filmul este despre Almodovar sau nu, există însă cu siguranță elemente autobiografice în subsidiar, nici el nu vrea să ne spună daca este doar ficțiune sau nu, însă freza și barba lui Banderas, aspectul și mișcările mi l-au arătat pe Almodovarul meu, cel pe care propria mea funcție (senzația) mi-l construise acum multă vreme. Acest ultim film al lui Almodovar mă uimește prin liniște, prin felul în care el curge pe ecran dar care aduce și ceva greu, adevărat, trist și foarte interesant. Sesizasem și apreciasem la Almodovar felul în care pictează cu imagini, coloristica aleasă, m-am uitat de nenumărate ori și am căutat să revăd o scenă din Volver în care Penelope Cruz taie niște roșii pe un tocător, dar la acest film deja pictează și cu design interior. Imaginea pe care el o crează e total pictură.

În toate filmele lui Almodovar, el a ales mobilierul și recuzita ecranului în funcție de protagoniști. Film după film, regizorul a creat o expresie vizuală de recunoscut și unică, definită printr-un mix de stiluri pop și kitsch, cu atâtea culori îndrăznețe care se potrivesc cu piesele de design. Hainele personajelor se încadrează în aceași tipologie, nu știm daca sunt kitsch sau doar curajoase, depinde de noi, de stare și de alegerile noastre. În acest film apartamentul lui Salvador este chiar apartamentul lui Almodovar.

„Decorațiile și obiectele kitsch sunt fundamentale pentru a-mi defini personajele și gusturile”, a dezvăluit el într-un interviu. 

Pentru a găsi toate elementele de recuzită și a-i construi scenele, el lucrează direct cu directorul de artă Antxón Gómez, responsabil pentru Scenografia lui Dolor y Gloria, Todo sobre mi madre, La mala educación, Habla con ella.

Povestea filmului merge mai clar în zona cu nuanțe autobiografice atunci când amintirile despre mirosul cinematografelor de vară ne este adus spre cunoaștere, pe mine mă duce cu gândul la plăcerea vizionării filmelor în orice condiții la fel ca în Cinema Paradisio a lui Tornatore. Pare că a citi o carte sau mai multe, așa cum protagonistul face destul de des, poate fi un antidot, o armă, o cale perfectă împotriva tărâmului ”umbrei”, mai bun decât alte acțiuni mai puțin sănătoase. Povestea este spaniolească, almodovaricească care mie îmi place mereu și mereu. Mai găsesc în film un complex matern al unei mame poate prea puternice, care coase, hrănește (chiar și pâine cu ciocolată), spală, îngrijește, supraveghează dar și negociază calitățile fiului ca într-un final să ”bubuie” spunându-i fiului că nu a fost un fiu prea bun. Remarcabil jocul mamei făcut de actrița Julieta Serrano.

Filmul curge atât de blând încât poate să nu se termine niciodată, revizionarea poate fi la fel de plăcută iar spectatorul ar ramâne cu siguranță dincolo de timp într-o continuuă admirație. Excelentă toată distribuția! Aici: Banderas, Penelope și Almodovar.